Recenzie: "Beyond the Blackboard" sau "De partea cealalta a tablei negre"

Publicat la de

Ufff… nici nu stiu cum sa incep … Un amalgam de ganduri care abia asteapta sa fie asternute „pe hartie”.

Fiind cadru didactic, uneori chiar si fara sa iti dai seama, simti nevoia unui impuls pentru a merge inainte, pentru a nu renunta, indiferent de scoala la care predai. Insa atunci cand lucrezi intr-o scoala unde resursele materiale (si nu numai) sunt putin mai sus de 0, atunci, mai mult ca niciodata ai nevoie de incurajare.

Lucrez intr-o scoala, unde copiii sunt saraci… iar atunci cand spun „saraci”, nu pot sa nu ma gandesc imediat la unul din copilasii pe care ii am la clasa, care ma intreaba inca de la prima ora, cand va primi cornul si laptele, deoarece parintii nu au de multe ori ce sa le puna de mancare. Parintii lor lucreaza cu ziua; acest lucru e posibil, dar nu le ofera o siguranta permanenta.

Mi-e rusine, cand ma gandesc ca multi nu au poate ce sa manance, iar eu le cer rechizite si, mai mult, bani pentru caietele auxiliare… pentru ca desi invatamantul preuniversitar este gratuit, nu li se ofera necesarul de materiale (asta datorita faptului ca mai nou avem curriculum integrat si trebuie sa urmarim sa predam integrat, cu toate ca asta se facea si inainte).

Apoi, legat de ceea ce am spus mai sus, stau acum si ma gandesc la stresul de care am parte de cand am inceput scoala, gandindu-ma la cat de importante sunt „hartogaraiele”: planificarile detaliate (care trebuie sa fie terminate peste doua saptamani, si care trebuie sa contina in amanunt tot ceea ce voi face incepand din prima zi si pana la sfarsitul anului), rapoarte peste rapoarte cu tot ceea ce fac, la ceea ce trebuie facut pentru a avea un punctaj cat mai mare la finele anului scolar, apoi ma gandesc la faptul ca daca ma inscriu la grad, vor veni inspectiile si imi pun 1001 de intrebari {Daca nu ma descurc (pentru ca nu am cu ce sa lucrez, din lipsa de materiale)?, Daca nu fac fata?, etc.}

Stiu un lucru (si cine e cadru didactic intelege ceea ce spun si poate imi si da dreptate):
 in multe privinte, invatamantul romanesc „e in coma”, dar nu vreau sa ma dau batuta din acest motiv. Vreau sa merg mai departe si vreau sa ma implic in viata acestor copii… desi daca te uiti din afara poate nu le dai nicio sansa, insa care au mai intai de toate nevoie de dragoste, intelegere si devotament din partea mea. La unii dintre ei vad un potential imens, insa au nevoie sa simta pe cineva alaturi, si mai presus de orice planificare si raport, stiu ca ei au nevoie de mine si trebuie sa invete lucrurile intr-un mod cat mai creativ… sa vina de drag la scoala.

Stiu ca e greu, si acest lucru cere efort… si s-ar putea ca uneori sa clachez si sa gandesc la a renunta, insa nu imi doresc altceva decat acesti copilasi sa ajunga la o varsta la care sa se poata descurca singuri, sa aiba un viitor mai bun decat ceea ce le-au putut oferi parintii lor si sa duca mai departe ceea ce au invatat.

Mai stiu ca acest lucru cere si mult sacrificiu, insa imi doresc sa fiu gata 100% sa le ofer tot ce e mai bun pentru ei. Si imi mai doresc sa pot produce o schimbare cat de mica si in familiile lor, parintii lor.

Cel care mi-a dat un avant sa merg mai departe, exact la momentul potrivit, este tatal meu, care mi-a sugerat in aceasta seara sa vad un film… „BEYOND THE BLACKBOARD”, iar acum eu va sugerez sa faceti acelasi lucru si cu siguranta nu veti regreta acea ora si jumatate pe care o veti petrece vizionand acest film. Merita!!!

Multumesc pentru timpul acordat citirii gandurilor unei fiinte care iubeste din tot sufletul ceea ce face. 

Sursa imagine: Google

2 păreri la “Recenzie: "Beyond the Blackboard" sau "De partea cealalta a tablei negre"”

Lasă un comentariu