Recenzie: Her Twins’ Cowboy Dad – Patricia Johns

Publicat la de

58460735_287127888894424_4534711644613246976_n

A devenit cartea mea preferată. Da, ați citit bine. O carte de care aveam nevoie. O carte care ne mai aduce puțin cu picioarele pe pământ.

Intr-o lume în care familia parcă își pierde identitatea, această carte vine și întărește încă o dată faptul că o căsnicie are și părțile ei grele, dar și că cele bune ar trebui, în egală măsură, luate în considerare. O căsnicie nu înseamnă doar lapte și miere, însă atunci când o pui în mâna lui Dumnezeu, vei vedea ca nu va mai părea la fel de greu.

Aud tot mai des ideea de… „ne-am despărțit din cauza nepotrivirii de caracter”. Și îmi pare atât de rău, că ajungem în fruntea clasamentelor la atât de multe lucruri negative, deoarece nu mai suntem pregătiți să luptăm. Nu mai avem standardele înalte. De ce oare?

Intorcându-ne la carte…

Acum când unchiul lui a murit, Colt o întâlnește pe soția verișorului lui, Joshua, pentru prima dată, la avocat, așteptând să i se citească testamentul acestuia. Colt e luat prin surprindere, deoarece nu știa de existența soției și a gemenelor lui Josh. Dar se pare, că unchiul lui știa și, într-o ultimă încercare de a se împăca cu fiul lui, acesta îi lasă lui Colt ferma și pământurile, iar pentru gemene, îi lasă lui Jane turma de vite. Dar ce să facă el cu o fermă de animale fară animale și ce poate face Jane cu niște animale fără un pământ?

In încercarea de a rezolva această situație, cei doi ajung să petreacă mai mult timp împreună discutând lucruri despre familiile lor, pe care nu l-ar fi putut discuta cu oricine, însă un lucru rămâne hotărât: niciunul nu are în plan să se căsătorească vreodată.

Această carte nu ne prezintă căsnicia doar pe baza unei singure zi – a zilei de nuntă, ci ne descrie căsnicia în profunzimea ei. Ne este prezentată din două puncte de vedere, total opuse. O vedem ca pe o bucată de hârtie, atunci când privim prin ochii lui Colt Hardin. Iar pe de cealaltă parte, Jane Marshall vede căsnicia ca un angajament.

„Colt said with a short laugh. ‘That would be ironic. I’m not the marrying kind, and Beau knew that. From what I can see, marriage is a piece of paper – nothing more.’

[…]

But she didn’t agree with him. ‘Marriage is more than a piece of paper. I’ve been married. I know what those vows mean. ‘

‘No offence, but I don’t see it.’

‘Commitment matters’, Jane countered with a shake of her head. ‘There is a difference between staying together a lifetime because you chose it at the beginning, and staying together because you just didn’t break up yet. To be able to promise to stand by each other, no matter what – ‘

‘People can promise that without the ceremony. Do you think a piece of paper makes those promises any stronger?’ he retorted.

‘Maybe not the paper, but the vow before God should,’ she said. ‘In my experience, there’s a vast difference between a boyfriend and a husband.’ „

Însă ambii sunt atât de bulversați de ceea ce au văzut și au trăit, încât nici unul nu vrea să se căsătorească. Cu un tată care l-a părăsit, pe când acesta era doar un copil, și un unchi care a avut o căsnicie nefericită, plină de certuri și care nu și-a respectat soția, Colt fuge de gândul unei căsnicii, de gândul întemeierii proprii lui familii.

Pe de altă parte, Jane nu iși dorește decât să își poată creste gemenele și să iși deschidă o pensiune, astfel încât să își permită să fie zilnic, alături de fetele ei. La rândul ei, văduvă de trei ani, nu își mai dorește să se recăsătorească. L-a iubit pe Josh, însă faptul că acesta a ales să lucreze în armată și a faptului că era o persoană introvertită și cu multe frustrări la adresa tatălui lui, aceasta a ieșit dintr-o căsnicie care a necesitat multă muncă.

„If there was one thing she’d learned from her marriage to Josh, it was that one person wasn’t enough to carry a relationship. It was too heavy, too tiring. A woman’s love couldn’t rescue a marriage if the man’s heart wasn’t in it.”

Petrecând săptămâna împreună, în așteptarea finalizării actelor, aceștia se îndrăgostesc unul de celălalt, dar nu își dau voie să simtă ceea ce simt.

Vor fi oare capabili să lase trecutul în urmă și să își întemeieze o familie, sau fiecare își va alege un drum propriu? Se vor abandona în mâna lui Dumnezeu, sau vor lupta împotriva a ceea ce Dumnezeu le-a hărăzit?

Recenzie: „Pantofiorii roșii” – Maria Housden

Publicat la de

 

Am ales să o citesc, deoarece îmi plac cărțile bazate pe întâmplări adevărate. Știam că mă așteaptă o carte cu un conținut greu și nu m-am înșelat. Este o carte dureroasă, dar plină de căldura oferită de un suflețel de 3 ani. E o carte care ne oferă niște lecții, pe care uneori le învățăm cu greu. Invățăm despre importanța de a ne trăi viața cu scop, de a ne bucura de fiecare lucru mărunt si de fiecare moment ca și când ar fi ultimul.
Cartea începe prin relatarea întâmplării cu pantofiorii roșii și am înțeles de aici alegerea titlului în limba română. Totuși personal, prefer titlul original, cel din engleză: „Hannah’s Gift”, deoarece este o carte care transmite mai mult decât prezența unor pantofiori. Este cadoul ei oferit părinților și fraților ei: o viață scurtă, dar trăită cu impact. Hannah a fost un cadou pentru întreaga lume. A îmbrățișat suferința cu atât de mult calm, iar modul ei de relaționare îi transformă pe toți cei care o înconjoară: familie, prieteni, cadre medicale și nu în ultimul rând, pe noi – cititorii.
 
Citeam cartea și mă gândeam că Hannah era la vârsta pe care o au copilașii pe care îi am în grupă. E perioada cea mai frumoasă pe care o poți petrece cu copilaș. Perioada în care încep să vorbească și să îți explice tot felul de lucruri. Și e greu să te gândești că un astfel de suflet poate trece cu capul sus printr-o situatie extrem de grea chiar și pentru un adult.
„Pantofiorii roșii” este o carte care mă face să mă gândesc la ceea ce spune Biblia: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”
 
Această carte mi-a smuls lacrimi care la un moment dat îmi șiroiau pe obraji și se adunau mănunchi, deoarece a fost mai mult decât o carte tristă, – este viața, care uneori nu este așa cum ne-am dori noi să fie.
Citate care mi-au plăcut foarte mult:
 
  • „Adevărata măsură a vieţii nu este lungimea, ci deplinătatea cu care este trăită.”
  • „Adevărul este cumplit şi necruţător. Nu-l putem schimba, dar putem schimba felul în care alegem să-l trăim. Să faci greşeli, să nu fii iubit şi să mori, toate acestea sunt experienţe strâns legate de natura umană; la fel de firesc este şi să ne temem de ele. Dar înfruntând aceste temeri, avem o şansă de a pătrunde dincolo de ele. Când suntem dispuşi să ne descurcăm cum putem mai bine pornind de la ceea ce ştim, să fim sinceri faţă de noi înşine şi ceilalţi, în conformitate cu cine suntem şi ce contează cu adevărat pentru noi, abia atunci putem spune că ne aparţine viaţa pe care o trăim şi iubirea pe care-o primim.”

 

„— Mami, copiii mor vreodată? Mi-a pus întrebarea cu aceeaşi intonaţie pe care ar fi folosit-o şi dacă ar fi vrut să afle de unde vin bebeluşii, fără teamă sau nelinişte. Şi-a întors faţa spre mine, aşteptând un răspuns din partea mea. Am uitat cu totul de maşinile din parcare şi de perfuziile care ne aşteptau în clinică. Întrebarea lui Hannah, atât de apăsătoare, mi se înfipse ca un pumnal în mimă.
Nu i-am răspuns imediat. Aş fi vrut să-i pot spune că nu, copiii nu mor, iar dacă totuşi o fac, aşa ceva se întâmplă atât de rar, încât în niciun caz nu trebuia să-şi facă tocmai ea griji.
Dar ştiam că nu acesta era adevărul iar Hannah îl ştia şi ea. Deşi întrebarea ei părea simplă, parcă ar fi căzut ca o picătură grea pe suprafaţa netedă a unui lac foarte adânc. De fapt, Hannah nu mă întreba dacă, într-adevăr, copiii mor. Mă întreba dacă eram dispusă să accept că ea ar putea să moară, întrebându-se dacă numai ea ştia asta, sau dacă şi eu eram dispusă să aflu.
— Da, Hannah, uneori şi copiii mor, am răspuns eu în şoaptă.
O altă picătură a tulburat suprafaţa liniştită a lacului. M-am trezit întrebând-o ceva, aproape fără să-mi dau seama.
— Ştii ce se întâmplă atunci când mor? Tăcere; nici măcar o respiraţie.
— Îhâm, a spus ea. Merg în Rai şi stau lângă Doamne-Doamne. M-a apucat mai strâns de mână şi a început să sară pe trotuar ca un iepuraş.”
  • „Adevărul nu ţinea seama de aşteptările mele, de felul în care eu credeam că trebuie să se desfăşoare lucrurile. Era ceea ce era. Exact aşa cum se întâmplase în camera de urgenţe, când faptul că am pierdut sarcina mi-a permis să o pot însoţi pe Hannah să i se facă radiografia… Atunci mi s-a readus la cunoştinţă că aşteptările mele, povestea pe care o ţeseam în jurul adevărului, făceau ca întâmplările să pară mai bune sau mai rele, corecte sau greşite, drepte sau nedrepte.”
  • „În urechi îmi răsunau râsetele noastre şi m-am simţit uşurată la gândul că eram împreună, că puteam simţi atâta iubire şi bucurie într-un moment atât de obişnuit. Atunci mi-am dat seama că acasă nu înseamnă doar un spaţiu familiar în care te poţi întoarce mereu; acasă e sentimentul de apartenenţă pe care îl trăieşti, oriunde teai afla, atunci când ştii că eşti iubit.”
  • „Oricât de înspăimântătoare şi grele au fost ultimele luni, de când Hannah fusese diagnosticată cu cancer, mă simţeam recunoscătoare pentru fiecare moment petrecut cu ea. Parcă până şi cele mai întunecate dintre ele au adus cu ele mici răbufniri de fericire în stare pură. Ştiam acum că există ceva nepreţuit, deşi aparent simplu, în darul pe care ni-l oferă timpul: răgazul de a ne bucura, răgazul de a ne făuri amintiri de neuitat, răgazul de a spune „adio”.”
  • „Bucuria, am realizat atunci, nu ţine seama de dezordine, de lucruri disproporţionate sau de lipsa de iubire. Dacă aveam de gând să-mi pun în aplicare planul de a-mi trăi viaţa din plin, era absolut necesar să renunţ la nevoia de a face ca totul şi, mai ales, ca toţi, să atingă într-un fel sau altul perfecţiunea.”
  • „În timp ce ascultam zgomotul cunoscut al nopţii, m-am simţit de parcă mă aflam eşuată pe ţărmul infinitului, convinsă că liniştea pe care o percepeam era, de fapt, Dumnezeu.”
  • „Bucuria este o combinaţie între magia şi starea aceea de linişte peste care poţi da în orice moment, ea înseamnă experienţa actului de a oferi şi de a trăi din inimă, fără a aştepta nimic în schimb. Fiindcă bucuria nu cunoaşte reguli, nu se teme să fie imperfectă şi ne poate surprinde, apărând chiar în locurile cele mai întunecate.”
  • „Cu toate că moartea este inevitabilă, când e vorba de iubire nu poţi să spui acelaşi lucru. Nu este greu să-ţi dai seama când eşti iubit cu adevărat. Când am văzut chipul radios al lui Hannah în mijlocul acelui cerc de oameni, mi-am dat seama că vindecarea se poate realiza şi fără un leac anume. Indiferent când urma să moară, Hannah avea să ştie că viaţa ei contase cu adevărat, că fusese iubită din plin. Nici că mi-aş fi putut imagina vindecarea la un nivel mai profund de atât.”
  • „Credinţa nu înseamnă să crezi, ci să renunţi la ceea ce crezi. Credinţa nu presupune să te rogi şi să speri ca lucrurile să se schimbe cândva în viitor. Credinţa înseamnă sufletul încremenit, care nu refuză nimic, înseamnă să fim dispuşi să ne încredem în lucruri, aşa cum ne sunt ele date.”
  • „Compasiunea nu lasă loc de regrete în faţa suferinţei. Ştie că suferinţa trebuie să existe şi să se facă simţită. Când recunoaştem această legătură între noi şi restul lumii, ştim că, de fapt aparţinem unul altuia; că niciodată nu suferim singuri.”
  • „Hannah m-a învăţat că există o moarte mai dureroasă decât aceea care ne-a răpit-o pe ea din această lume: un suflet sufocat de temeri lasă prea multe bucurii netrăite. Le-am privit pe Madelaine şi pe Margaret intrând în sala de curs, zâmbitoare, cu fruntea sus, şi am ştiut atunci că magia pantofiorilor roşii ai lui Hannah îşi completase ciclul. Nu mi-a dat doar mie acest dar, ci şi surorilor ei.”

Sursa imagini: Google + Scribd