(extras din „Marturisiri” de L.Rebreanu)

 

„Astazi stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, caci cei mandri nu vor putea iubi niciodata…

Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vor decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in iubire succesul e tot. Dorintele lor poate se vor implini, poftele lor poate vor fi multumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata.

Caci iubirea cere supunere, o supunere oarba, ca si credinta. In iubire n-ai sa fii convins niciodata, n-ai sa astepti probe niciodata. TOT CE NU E SUPUNERE SI DEVOTAMENT NU E IUBIRE.

Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoscatori nu pot stii ce este iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de-abia la varsta de cincizeci de ani incepem a intelege iubirea, atunci, deci, cand e prea tarziu…

Stiu sa iubesc fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna! Iubirea nu cunoaste ceea ce lumea numeste „a fi iubit”.

Te iubesc pentru ca ma iubesti: acesta este un schimb, nu e iubire. Te iubesc numai pentru ca te iubesc, aci incepe iubirea. Iti multumesc din suflet ca te iubesc: acesta este cantecul iubirei.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a facut cantece, statui, versuri din sentimentul simplu si firesc ce a fost odinioara iubirea, a facut nebuni din oamenii care, si altmiteri, erau cam porniti spre nebunie, a facut gurmanzi din oamenii care pana atunci erau infometati.

Eu zic ca nu exista poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un indragostit. Pentru ca artistul sa inteleaga poezia cea mare a suferintei trebuie mai intai sa fi fost indragostit. Nu poetii au facut iubirea, ci iubirea a facut pe poeti!

Iubirea nu cunoaste cuvintele credincios si necredincios. Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirei.

Sarutarile iti alina setea, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare si dragi, pe care nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimile, izvorul cel vesnic al iubirei; din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor.

O bobita de lacrima, ce tremura sfioasa pe geana iubitei, e o comoara mai mare si mai pretioasa decat sarutarile si imbratisarile tuturor femeilor din lume…”