Inima mea era asezata inaintea Mesterului Olar. Pacatul si suferinta o ruinasera si o patasera. Era nefolositoare si nu mai putea primi revarsarea dragostei Sale, caci avea prea multe sparturi. Acestea se ivisera pe cand lutul era inca moale, fiindca durerea o biciuise cu un bici nemilos si-i lasase urme de lovituri si cicatrice…

Era cenusie, lipsita de stralucire si respingatoare – nefolositoare. Stapanul plangea caci stia ce trebuie sa faca. Trebuia sa-mi zdrobeasca inima in bucati fara numar, inainte sa-i fie de vreun folos. Ridica ciocanul imprejurarilor si ingadui lovituri dureroase sa-mi zdrobeasca inima. Din nou si din nou facu acelasi lucru pana cand inima mea a ajuns numai tarana… fara viata si nemiscata.

Suspina… un sir de lacrimi alunecasera pe obrajii Lui. Ma privi in ochi si cu blandete imi spuse: „Fii curajos copilul Meu. Nu am terminat inca. Suferinta pe care o induri iti va face bine in cele din urma. Eu am un scop in tot ceea ce fac.”

Sirul de lacrimi care a curs din ochii Sai a cazut ca niste picuri de ploaie peste ruinele inimii mele… si pe masura ce Stapanul modela, inima mea devenea din nou un bulgare de lut moale si prelucrabil. A ajuns inca odata folositoare, a capatat viata si a dobandit un nou rost…

Stateam si priveam cu deplina uimire cand Stapanul modela un nou vas din lutul inimii mele. Nu stiusem ca poate face asta… Vasul nu avea forma celui original… asa cum dorise El sa fie inima mea. Dar de data aceasta in loc sa fie distrus de durere, l-a prelucrat in mod minunat cu amprenta dragostei Sale…

El mai are de lucrat la inima mea, dar stiu sigur ca nici o inima nu poate fi atat de zdrobita sau dezgustatoare incat Stapanul sa n-o poata transforma intr-o frumoasa capodopera a iubirii Sale!