Franturi din viata…

E acel moment in viata cand as vrea sa pot da timpul inapoi si sa pot preveni anumite lucruri, sa ofer un alt traseu unor momente specific din viata mea. Dar oare de ce e viata atat de dura si de reala de cele mai multe ori? De ce uneori toate visele pe care ti le-ai pus deoparte asteptand ca intr-o zi sa se implineasca se sparg in infinite cioburi fara a lasa macar o urma de care sa te agati? De ce uneori doare atat de tare, chiar si dupa ani buni, si iti dai brusc seama ca rana nu ti se inchide in ciuda atator incercari si dorinte de a uita si a lasa totul in urma ta?

Mai mult decat orice pe lumea asta mi-e frica sa nu raman singura, iar cand spun singura, ma refer la familia mea. Deoarece prietenii s-au dovedit si se dovedesc a fi de multe ori indoielnici si pun mai presus de orice binele lor, insa familia este ceea ce ai mai sfant pe lumea asta si este cea cu care vei ramane intr-un final. Ii iubesc pe toti mai presus de orice si nu pot sa trec cu vederea nici cea mai mica durere a vreunuia dintre ei. Daca ei sufera, sufar si eu.

Am avut o copilarie minunata. Am fost inconjurata de oameni minunati, pe care, Dumnezeu stie cat de mult ii iubesc si acum dupa toate prin cate am trecut… mi-e dor de ei, de noi, de momentele petrecute impreuna. Si trebuie sa recunosc ca acum cand scriu aceste lucruri, lacrimile, pe care le ascund atat de bine sub o masca vesela, imi strabat obrajii, deoarece ma doare… Ma doare fiecare amintire, fiecare frantira din ceea ce am fost. Nu mai sunt aceasi de mult, mai exact de 4 ani si 7 luni, de cand o parte din mine a murit… a murit odata cu plecarea mea din locul care mi-a fost atat de drag inimii mele timp de mai bine de 20 de ani.

Nu port pica nimanui pentru ceea ce s-a intamplat, chiar daca uneori, ce-i drept, incerc sa gasesc 1001 de alte variante… Momentele acelea nu au facut altceva decat sa ma trezeasca din visare mai repede decat mi-as fi dorit si am ajuns sa cunosc si o frantura din partea dureroasa a vietii. Am invatat ca viata e frumoasa, dar uneori doare atat de mult incat ai impresia ca ramai fara aer… Am invatat ca si suferinta face parte din noi, doar ca nu m-am gandit niciodata ca odata cu ea, dispare si o parte din mine.

Insa sunt recunoscatoare ca am alaturi un sot minunat, care ma sprijina si ma incurajeaza de fiecare data. Si am alaturi familia fara de care nu as fi putut trece cu fruntea sus. Dar am trecut impreuna… iar acum astept acel miracol, de care sper sa am parte cat mai curand…

Mi-e dor de copilarie, de momentele acelea inocente petrecute in familie, cand seara ne cuibaream in pat asteptand vocea calma a tatalui nostru sa continue aventurile familiei Robinson pe insula pustie, apoi acele moment cand inainte de a ne pune la somn, ceream cu voci pitigaiate de copii: “Tati, vrem o cana cu apa.” Apoi sunt momentele pe care le petreceam pe genunchii mamei invatand versete din Biblie, intrecandu-ne mai apoi ca sa vedem cine stie cat mai multe versete. Mi-e dor de momentele de rugaciune in familie in fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala si serviciu, mai apoi seara inainte de culcare. Mi-e dor de toate acele momente… si mi-e teama sa nu le uit… Imi e dor de minutele devenite intre timp lungi ore de “conferinta” cu mami, momente in care inima imi era precum o carte deschisa inaintea dumneaei, si ii spuneam atat bucuriile, cat si tristetile si eram ascultata si inteleasa.

As mai vrea sa am parte de asemenea momente si uneori ma simt atat de singura incat simt ca inima e gata sa o ia la fuga, deoarece in carte s-au scris intre timp atat de multe lucruri noi si stau acolo neimpartasite. Am ajuns sa nu mai am timp liber, deoarece de cele mai multe ori prefer sa imi ocup timpul cu lucruri care imi plac, ca sa le uit pe cele care dor. Sa uit ca inca ranile nu s-au inchis (si sincer ma intreb daca se vor inchide vreodata). Poate era mult mai usor daca as fi fost o persoana pasiva si dezinteresata de ceea ce e si se intampla in jurul meu, insa nu sunt asa. Cand ma atasez de cineva, o fac pentru totdeauna. Iar atunci cand ma smulgi cu forta de acolo, sau cand sunt nevoita sa ma desprind eu insami, atunci rana capatata e atat de adanca incat ii trebuie  ani buni sa se vindece. Si uneori inima e mai puternica decat ratiunea… iar atunci durerea persista, iar eu nu fac altceva decat incerc sa o ascund cat pot de bine.

Cred ca daca ma gandesc mai bine as putea sa imi amintesc toate acele momente frumoase, din cauza carora nu pot sa dau totul uitarii. Ele sunt de vina, dar le iubesc…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: