Autor: Camelia Cavadia
An aparitie: 2016
Editura: TREI
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 240
- “Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” – Radu Găvan
- “Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme și am fost uimită să descopăr în cărțile sale o voce nouă, necunoscută mie. Matură și tranșantă în felul în care își creează personajele, ea le iubește apoi ca pe niște copii, cu toate defectele și durerile lor. Ema, David și Sofia sunt niște personaje tragice, într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul, fizic și emoțional, suferit și perpetuat de personaje, este șocant prin perspectiva intimă din care e reflectat. Și dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi Măștile fricii, iată-l: vă va face să vă reevaluați relația cu cei iubiți, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înșivă.” – Ada Roseti
Măștile fricii este o carte cu un mesaj actual și tulburător, despre modul în care traumele din copilărie ajung să pună stăpânire pe tine și să te sufoce la maturitate. Citești o carte precum aceasta și vezi istoria unei familii în care dragostea devine ură și ura se transformă în violență, care la rândul ei naște monștrii și umple destine viitoare de o frică incontrolabilă. O frică din cauza căreia protagoniștii cărții au fost incapabili de a rosti acele gânduri care au prins adânc rădăcini în mintea și în sufletul lor.
Atâtea vorbe și gânduri nerostite! Atât de mult adevăr îngropat, dornic să iasă acum la iveală. Să-nvingă. Cu orice preț. Toate își adună puterile și-și fac loc, mai întâi, forțând spațiile libere. Cu răbdare, cuceresc fiecare ungher și-așa de bine știu să se strecoare în cele mai adânci văgăuni, că nici nu-mi dau seama când prind rădăcină. Se-nfig pentru ultima oară, pregătindu-se pentru momentul în care vor fi smulse, cu tot cu resturile dimprejur. Adevăruri și gânduri dureroase, unele vechi, altele proaspete, pulsează deja ca nervii unei măsele bolnave, muribunde. Nu mai e mult și vor ieși la suprafață. Nu mai e mult și vor fi cunoscute…
Oricât de insuportabil ar fi, uneori adevărul este singurul care mai poate da vieții un sens. Absența lui aruncă o lumină falsă chiar și asupra lucrurilor care au fost cândva adevărate.
M-a uluit începutul cărții, deoarece nu credeam, de fapt, nici nu mă gândeam că am să văd sau să citesc undeva cuvintele pe care le-am citit acolo.
Ziua cea mai fericită din viața mea a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Știu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr. Și cred că nu a fost doar a mea. Noi toți, cei trei copii, ne-am simțit ușurați în acel moment și mai că ne-a venit să jucăm în jurul trupului inert. N-am avut atunci curajul să recunoaștem, dar știu că fiecare dintre noi a simțit asta. Iar dacă n-am fi fost atât de timorați, ne-am fi bucurat, am fi râs și poate ne-am fi închinat cu amândouă mâinile că Dumnezeu a avut milă de noi și ne-a scăpat. Dar n-am făcut nimic. Am evitat să ne privim, de parcă ne era rușine de ceea ce puteam vedea. Bucuria de a ne simți liberi alunga „decența“ unui comportament afectat.
Mi-am dat seama imediat că ceea ce voi citi, nu este doar o lectură cu care să îmi umplu timpul, ci este o realitate cruntă, care mușcă din tine și te lasă să rumegi fiecare cuvânt nespus și fiecare trăire.
Am văzut încă de la început o femeie care își plânge soțul decedat și care, mie, personal, mi se părea ruptă de realitate. Apoi, vedem trei copii, cărora le este frică până și să-și privească tatăl decedat, ca nu cumva acesta să se preface, așteptându-i pe ei să facă vreun pas greșit, ca mai apoi să se ridice și să-i bată. Niște adolescenți timorați, care ar fi vrut să se bucure de o libertate pe care nu o cunoșteau și totuși, pe care îi împiedica frica clădită și cimentată de-a lungul întregii lor copilării. Se simțeau stricați și defecți.
…eram stricați, defecți. Nepricepuți în a fi normali, indiferent ce ar fi însemnat asta. În fapt, ce era normalitatea pentru noi dacă nu tocmai acel ceva ce ne fusese întotdeauna refuzat și pe care acum nu știam de unde și cum să-l apucăm?
Ema, personajul principal al acestei cărți (acesta este de fapt jurnalul ei), ne descrie fiecare trăire, gând și lacrimă vărsată, în anii care au urmat morții tatălui ei. Iar una din întrebarile pe care și le-a pus alături de frații ei, era cea care viza comportamentul mamei lor, care își iubea și jelea soțul, în timp ce ei îl urau cu desăvârșire.
Chiar și acum, la ultima lui oprire pe acest pământ, simțeam că-i pare rău că se despart. Vedeam, simțeam. Iubirea ei pentru tata era pentru mine o mirare continuă. Cum putuse să iubească un astfel de om și cum de nu voise să scape de el? Ce o ținuse atât de legată, încât să poată suporta totul? Oare nu era și mama la fel de vinovată ca și el? Uneori răul e ca o ciumă, ajunge să stai în prezența lui și te contaminezi.
Va afla mult prea târziu partea nevăzuta a lucrurilor; o lume pe care ea și frații ei nu au cunoscut-o. Și atunci va primi un răspuns la întrebările lor.
Ema își pune negru pe alb, fiecare trăire și alegere. Aflăm de la ea, că David a fost cel mai urât copil de către tatăl lor, iar ea cea nedorită, un accident. Sofia fiind singura care îi era indiferentă: nici binecuvântare, nici blestem. Apoi, tot ea declară că în anii care au urmat, „Din nedorita familiei, m-am transformat în răsfățata ei. Și asta datorită fraților mei, nu mamei, care a continuat să fie în lumea ei și să trăiască mai mult în trecut.”
Fiind obișnuiti să învețe și să lupte să fie primii, ni-l prezintă pe David, care termină dreptul, iar pe parcurs învață ca să obțină postul de procuror. Ne face cunoștință cu Sofia, sora ei care termină Teologia și cu ajutorul lui David obține însă un loc de muncă la un cabinet de avocatură. Si vedem o Ema, care tocmai și-a dat licența la Facultatea de Psihologie și care e șefă de promoție. Și ne putem gândi că în sfârșit sunt pe picioarele lor și fiecare are un viitor promițător. Insă ce se întâmplă atunci când trecutul nu le dă pace? Când frica e mai puternică decât rațiunea?
Ne apare în fața ochilor o fată, care, după cum spune chiar ea, ajunge să stăpânească arta dedublării. Reușea să se păstreze prima la învățătură, însă seara, sexualitatea era singurul lucru care conta cu adevărat. Adora să fie sorbită din priviri și nimic nu mai conta pentru ea. Trăia o mulțumire falsă față de ceea ce era ea în acel moment.
O iubeam pe fata aceea care putea să fie tot ce nu putusem eu să fiu, iar când dimineața ne-aducea la un loc în același trup, îmi dădea și mie din siguranța ei. Ea mă lăsa ziua să-nvăț, iar eu o lăsam noaptea să se destrăbăleze. Eram chit. Cât eram împreună, era minunat.
Insă, într-o astfel de seară, apare Victor, cel care se îndrăgostește de ea și care va deveni soțul ei. Este omul în fața căruia simte pentru prima oară că se poate deschide și cu care poate vorbi. Ni-l descrie ca fiind un om pe care nu aveai cum să nu-l îndrăgești. Era și este în continuare cel mai generos și cel mai răbdător om pe care l-am cunoscut. Dar, mai presus de toate, un om bun, în sensul deplin al cuvântului.
Ii este alături pe parcursul vieții ei. Și încearcă să o sprijine de fiecare dată când are nevoie de susținerea lui. Insă sufletul ei este făcut ferfeniță. Intră în această relație deoarece se simte pentru prima data iubită, însă nu știe cum să iubească la rândul ei. E mulțumitoare și încearcă să compenseze ceea ce lipsește. Asta până când îl întâlnește pe cel fără nume, cu care are o aventură. O aventură care a fost piesa care a blocat tot ceea ce a mai însemna apropiere față de Victor. Nu mai putea vorbi cu el ca la început, cu toate că el era acolo pentru ea.
Au trecut ani buni în care nu a vorbit cu nimeni. Au apărut copiii și a încercat să se concentreze pe familie. Insă de fiecare dată, frica o rodea și mai mult și lăsa urme. A luptat să ducă o viață normală, printre atacurile de panică și pierderea unui copil. Dar s-a închis și mai mult în ea după ce a realizat că deși nu își bătea copiii, totuși aceștia aveau frică de ea și preferau prezența tatalui lor. Deși i-a iubit, nu a reușit niciodată să rupă bariera între ea și ei. Le punea interdicții fără să le dea vreo explicație. Și nu a făcut altceva decât sa îi îndepărteze.
Imi iubeam copiii, îmi iubeam familia, dar nu știam cum să arăt toate astea. În plus, mă simțeam vinovată de lucrurile pe care le știam doar eu și chiar dacă totul se întâmplase demult, puterea mea de uitare funcționase doar până la un anumit nivel. Uneori era de-ajuns să-mi treacă prin fața ochilor o singură imagine pentru a mă face să devin melancolică, înstrăinată, împleticită. Alteori, mă uitam la Adam și Thea și nu vedeam decât trupul vinețiu al copilașului pierdut. O fracțiune de secundă din această priveliște mă trimitea la porțile disperării. Îmi priveam copiii cu ranchiună că nu sunt trei, de parcă ar fi avut și ei o vină. Oricât mă străduiam, eram defectă, eram bolnavă de gânduri nepermise.
Decide, după mult timp, să îi spună lui Victor adevărul, ca pentru prima oară să nu mai simtă apăsarea minciunii pe care o trăiește. Bineînțeles că după ce realizează că au trăit o minciună, deși el o iubea enorm, Victor de îndepărtează de ea, pentru a putea reflecta la ceea ce tocmai a aflat. Insă trebuie să recunosc că îl ador pe Victor. Este acel gen de om, care deși e rănit și suferă, totuși o iubește necondiționat și nu se descotorosește de ea. Incearcă să o ajute în continuare. L-am apreciat enorm.
Ema, prin îndepartarea copiilor de ea, realizează că, fără să vrea. devine puțin din ceea ce a fost tatăl ei.
Știi vreodată ce vei deveni? Știi vreodată că nu te vei transforma în ceea ce-ai urât mai mult la alții? Nu, nu-ți oferă nimeni garanții. Certitudinile sunt pentru proști. Sunt pentru cei care se cred deasupra slăbiciunilor, a ceea ce ne face vulnerabili. Sunt pentru infatuații care se cred puternici și disprețuiesc omenescul din noi. A spune că tu nu vei face niciodată una sau alta e ca și cum ți-ai provoca destinul. A băga mâna în foc pen- tru asta nu-nseamnă altceva decât că ești dispus să renunți de la bun început. Eu una n-am avut niciodată certitudini. Am avut doar îndoieli, frici, nesiguranțe. N-a fost bine nici așa. Nu mă dau exemplu. Spun doar că am trăit mereu cu frica de a nu deveni ca ei.
Ema nu ne dezvăluie doar traumele ei, ci și pe cele ale fraților ei. Și nu pot spune decât că dacă la început mi-a fost milă de David, spre final m-a îngrozit. El e asemănarea perfectă a celui pe care l-a urât. Devine violent, dar nu față de familia lui, ci față de cei din exterior și față de oricine i se părea lui că nu e cum ar trebui să fie. Mocnește în el atâta ură, încât felul în care s-a purtat cu George, prietenul Sofiei, m-a îngrozit. Deja vedem un om devenit neom. Ceea ce m-a intrigat și mai mult, este faptul că după ce acesta se deschide față de Ema și îi descrie cu atâta nonșalanță aceste orori, totuși, autoarea ne lasă cu ochii în soare. Nu mai continuă. Nu știm ce s-a întâmplat cu David, cu George. Aflam doar că, până la urmă, Sofia se retrage la mănăstire.
Finalul cărții mă face din nou să plâng de ciudă. Deoarece această traumă transformă o viață și nu-i mai oferă posibilitatea să se bucure de adevăr. A fost totodată povestea unei iubiri care ar fi putut să fie perfectă, dacă protagoniștii ei ar fi trăit prezentul. Insă Ema realizează acest lucru mult prea târziu…
Mi-am ratat cu bună știință toate șansele la fericire. Am fost mereu în așteptarea acelei vieți care să mi se potrivească, dar am uitat s-o trăiesc pe cea pe care o aveam.
[…] De obicei crezi că ai timp, că ceea ce ai stricat azi ai timp să repari mâine, că tot ceea ce nu ai spus azi, vei avea timp să zici mâine, poimâine, cândva. Dar ade- vărul e că n-ai. „Am timp, am timp“, îți repeți ca o moară stricată, iar la un moment dat constați că timpul e singurul care-ți lipsește. „O să spun“, „o să fac“, „o să…“, mereu „o să“, mereu la viitor, de parcă ăsta e singurul timp pe care-l știi. Însă el, mârșavul, „n-o să“ te aștepte niciodată. E singurul care își vede de treaba lui și trece la timpul lui, fără să încetinească. Acum îmi dau seama că tot ceea ce am avut mai de preț a fost întotdeauna lângă mine și că nu mi-a lipsit nimic pentru a fi fericită. Dumnezeu mi-a dat, dar eu n-am știut ce să fac cu tot ce mi-a dat. Ceea ce tot timpul am considerat că-i o cap- cană, a fost de fapt… viața mea. Care ar fi putut fi frumoasă dacă aș fi putut trăi în prezent.
Pe parcursul întregii cărți, m-am simțit ca și cum aș fi devenit eu confidenta de care Ema avea atâta nevoie. Am simțit cum și-a dezbrăcat sufletul și și-a pus inima pe tavă.
Uneori mi-aș fi dorit să am o confidentă; alteori însă, numai gândul mă înspăimânta. La urma-urmei, ce-mi trebuia?
Ce nu mi-a plăcut, a fost această ruptură bruscă de la final. în care m-am simțit lăsată cu ochii-n soare. Mi-aș fi dorit să știu ce s-a întâmplat cu George. De ce Sofia a decis până la urmă să se retragă la mănăstire și de ce nu au rîmas împreună. Și desigur, aș fi vrut să văd ce s-a întâmplat cu David. Și-a revenit din starea în care se afla? Ce-i drept, am rămas cu multe întrebari și mi-e greu să le găsesc un răspuns, deoarece nu e o carte în care să poți să te joci cu soarta personajelor. E o poveste de viață, cruntă și nemiloasă.
Dar cartea mi-a plăcut. A fost ca un duș rece. Am realizat încă o dată cât de binecuvântată sunt că am crescut într-o familie, în care violența nu își găsea locul. Dar, în același timp, am înțeles că există și persoane, poate prea multe, care nu se bucură de un cămin călduros și plin de dragoste. Și din păcate realizăm că este o problemă cu care ne confruntăm. Vedem și auzim despre familii în care violența e la ea acasă. Și îmi pare rău, că de multe ori, se rămâne într-o astfel de relație, fără să se gândească la consecințe pe termen lung. Această carte e un semnal de alarmă. Și ar fi bine să fie citită de cât mai mulți.
A glimpse of heaven 
Imi place foarte mult recenzia! Felicitari! 😍
ApreciazăApreciază
O recenzie minunată și extrem de convingătoare, felicitări! 💙
ApreciazăApreciază
Multumesc frumos! Se datoreaza cartii, deoarece a fost speciala.
ApreciazăApreciază
Multumesc mult! :*
ApreciazăApreciază