Recenzie: „Dragoste din cenușă” – Mesu Andrews

Publicat la de

60249021_899452950394262_6349562183050854400_n

Titlul: Dragoste din cenușă

Autoare: Mesu Andrews

Editura: KERIGMA, Oradea

Număr de pagini: 341

  • “În Dragoste din cenușă, Mesu Andrews pornește de la narațiunea biblică a unei mari tragedii și împletește cu măiestrie frumusețea și iubirea în mijlocul pierderii. Povestea lui Iov adusă cu însuflețire la viață!”

                       –      Jill Eileen Smith, autoarea bestseller-urilor Mical si Batșeba

  • “In Dragoste din cenușă, Mesu Andrews dă viață, cu multă măiestrie, istoriei lui Iov din Vechiul Testament. Pe paginile cărții, ea ne vorbește despre devotamentul și credincioșia lui Iov față de învățăturile lui El Șadai. Apoi ne arată într-un mod creativ cum sunt demonstrate aceste principii în interacțiunea lui cu Dina. Vei fi mișcat până a lacrimi văzând cum personajele reflectă tainicul rol pe care suferința îl joacă în credința noastră. Dacă îți plac poveștile în care o intrigă puternică se împletește cu pasiunea romantică și cu adevărul biblic, ctește această carte!”

                     –      Carol Kent, vorbitoare și autoare a Between a Rock and a Grace Place

Cartea a fost scrisă în original în engleză, sub titlul „Love Amid the Ashes” în Michigan, SUA, intrând sub copyright în 2011. In limba română, a fost tradusă de Simona Mereu, pentru KERIGMA Beletristic în 2014.

Este o carte scrisă în trei părți. Partea I cuprinde primele douăsprezece capitole, în care facem cunoștintă cu Dina și cu Iov, și ne sunt prezentate plecarea ei din Canaan înspre Uț, și viața lui Iov până la pierderea tuturor posesiunilor și pierderea celor șapte copii ai lui. De asemenea, transformarea lui din cel mai de vază om al Răsăritului, într-unul care a ajuns de ocară față de toți cei care îl priveau.

Partea a doua cuprinde capitolele treisprezece până la douazeci și trei și ni-l înfățisează pe Iov, în toată suferința lui și descrie toate etapele prin care a trecut, ajungând până acolo, încât, să îl tragă la răspundere pe Dumnezeu. Dar vom fi părtași la refacerea lui, atât fizică cât și spirituală.

In ultima parte, ultimele două capitole, ne este zugrăvită promisiunea lui Dumnezeu de a-l binecuvânta pe Iov și de a-l îmbogați. Dumnezeu i-a dat înapoi mai mult decât pierduse.

Legându-mă, acum, de importanța temei abordate, voi face referire la nota autoarei. Deoarece romanul cuprinde o poveste altfel decât o găsim scrisă în Biblie, s-ar putea ca mulți să fie sceptici. De aceea, autoarea și-a justificat alegerea astfel încât să fie înțeleasă de cititori.

„A fost o plăcere și un privilegiu pentru mine să descopăr comori ascunse și să meșteșugesc o poveste care zăpăcește, înfioară și provoacă la deschiderea Bibliei. Unii mă întreabă cum de pot scrie ficțiune biblică când Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul. Nădejdea mea este ca, prin următoarea ilustrație, să vă ajut să înțelegeți mai bine ficțiunea biblică.

V-ați scos vreodată pantalonii de trening din sertar și ați observat că elasticul a ieșit din talie? Ei bine, anevoioasa sarcină de a vârî elasticul acela înapoi în betelie seamănă întrucâtva cu scrierea ficțiunii biblice. Betelia întruchipează Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu – ea rămâne aceeași, neschimbată. Faptele istorice evazive și firul flexibil al intrigii sunt precum elasticul pe care scriitorul trebuie să-l treacă prin Scriptură pentru a pune cap la cap povestea. […]”

Tot în nota autoarei, aceasta ne spune cum a studiat și pe baza căror materiale își susține scrierea acestei cărți.

Cartea aceasta ocupă un loc înalt în rândul literaturii creștine, deoarece are la bază povestea lui Iov din Biblie, din cartea care îi poartă numele.

Unora li se poate părea o poveste învechită, din perioada faraonilor, un moment din istorie care nu se poate adapta la viața noastră reală. Insă, este o carte care tratează un subiect care nu ne place: suferința și felul în care alegem să o abordăm. Este o carte care rămâne actuală, indiferent câți ani au trecut de la istorisirea biblică și câți vor mai trece, deoarece suferința face parte din viață.

Nu pot compara momentan aceasta carte cu alte cărți scrise de Mesu Andrews, însă, vă pot spune că este cartea ei de debut, iar pentru mine este o carte care a întrețesut o poveste, pe care de azi înainte o văd altfel și mă ajută să înțeleg Cartea Iov într-un cu totul alt mod.

Cartea începe cu un arbore genealogic, ajutându-ne să înțelegem relațiile personajelor și legătura lor cu patriarhii Vechiului Testament.

Fiecare capitol începe cu o trimitere biblică din cartea lui Iov sau cartea Geneza. (Citind cartea veți descoperi legătura dintre cele doua cărți ale Bibliei).

„Când Isaac, bunicul ei mult iubit, moare, Dina trebuie să dea curs ultimei porunci a acestuia: să călătorească în ținutul de baștină al lui Iov și să se mărite cu fiul lui. Dupa ce lumea lui Iov se prăbușește, Dina se simte atrasă de acest mare bărbat, ajuns acum umil. Ce va risca dacă luptă pentru supraviețuirea lui?”

Pe când toți o considerau necurată și vinovată pentru moartea prințului Sihem și a celor din cetatea care îi purta numele, doar Iov o consideră „o perlă de mare preț„. Dina are 35 de ani când pleacă cu Iov înspre cetatea Uț, pentru a deveni soția fiului său, Enon. Drumul pe care îl face ea, devine un drum inițiatic. Fiind fată și purtând în spate povara cuvintelor celor din jur, neavând pe nimeni să o învețe, aceasta se consideră și ea, la rândul ei, de neprețuit. Insă Iov îi vorbește despre Iahve și îi arată că în ochii lui Dumnezeu ea poate fi curată, iar Iov aduce o jertfă pentru iertarea păcatelor ei.  Luptă cu vina care i-a fost atribuită și de fiecare dată când este înjosită, ea tinde să se închidă în ea. Dar acum trebuie să învețe să accepte iertarea care îi este oferită.

Ajungând în Uț, Iov trece, în câteva ore, de la cel mai respectat om din cetate, de la cel mai bogat om, la rușinea cetății. Haldeenii și saabenii îi omoară slujitorii și îi fură toate animalele. Și ca și când asta nu ar fi îndeajuns, un vânt puternic suflă și casa în care copiii lui erau cu adunați și petreceau, se prăbușește peste ei, omorându-i pe toți șapte.

Citind această carte veți descoperi fiecare detaliu și de asemenea, personaje care luptă împotriva lui Iov, chiar și în momentul în care acesta nu mai are nimic.

Insă Dina, știind deja ce înseamnă suferința, devine prietena lui Iov și a lui Sitis, soția acestuia și le este alături prin toată această durere. Chiar și atunci când prietenii lui vin la el și îl judecă, considerându-l vinovat pentru tot ceea ce i se intâmplă, Dina, alături de slujitoarea ei și de Aban, îi rămâne alături. In toată această suferință, credința Dinei crește și avându-l pe Iov ca mentor, devine și ea atentă la vorbele lui. Un alt personaj, care l-a avut pe Iov ca mentor, ca învățător, a fost Elihu. Iar atunci când Iov vorbește aprins împotriva acțiunilor lui Dumnezeu și se ceartă cu Cel Atotputernic, Elihu îl oprește și îl mustră.  Urmează o parte plină de conținut, în care Dumnezeu decide să îi vorbească și să îl facă conștient de prezența Lui.

Iar despre partea a III-a nu voi scrie nimic. Vă las să descoperiți în ultimele două capitole, cum decide Dumnezeu să îl binecuvânteze pe Iov și să îi dea înapoi mai mult decât a pierdut, mai mult decât ar fi știut el să ceară.

Citate care mi-au plăcut:

” …, bunicul spusese că pântecele ei avea să fie <grădina făgăduinței> prin care urmașii lui Esau puteau să-și primească partea din binecuvântarea legământului pe care Iacov o furase prin înșelaciune. „

„Viața ta este precum acest vas frumos, făcut zob. Tocmai a fost sfărâmat și urmează să faci parte și fiului jupânului Iov de mireasma plăcută ce a fost zăvorâtă în adâncul inimii tale.”

„O, Dina, când cunoști căile lui El Șadai, ai întotdeauna speranța, ai întotdeauna răspunsuri la întrebările tale.”

„In pofida a toate, Iov se încredea în priceperea desăvârșită a lui El-Elyon și în căile Sale perfecte. Cum putea cineva trăi așa, cu o asemenea credință, cu o încredere atât de neclintită?”

„Cu câteva nopți în urmă, o învățase dragostea și iertarea lui El Șadai. Astă-seară, îi arătase suveranitatea lui Iahve și că răspunsul omului trebuia să fie întotdeauna unul de încredere și laudă. Nu era sigură că putea accepta voia lui Dumnezeu fără crâcnire, dar va încerca să urmeze pilda lui Iov. „

„Rostea numele lui Iahve, pe care le învățase de la bunicul Isaac: El Șadai, Dumnezeul Atotputernic; El-Elyon, Dumnezeul Cel Preaînalt; El-Roi, Dumnezeul care vede; Iehova Iire, Dumnezeul care poartă de grijă… Timpul nu mai avea înțeles. Sunetele deveniră un ecou îndepărtat. Nu mai simțea decât o căldură și o pace pe care nu le mai cunoscuse până atunci.”

„Nu știu de ce copiii noștri nu mai sunt și de ce averea ne-a fost distrusă, dar știu că poruncile lui El Șadai nu sunt absurde. Căile Lui sunt căile unui Dumnezeu atoatecunoscător și neprihanit. Doar pentru că noi nu le înțelegem, nu înseamnă că ele nu au valoare. Doar pentru că noi nu-L întelegem, nu înseamnă că nu ne putem închina Lui.”

„Iți mulțumesc, El Șadai, pentru că ne faci una în amintiri și pentru că mă înveți cum să iubesc și fără să cunosc toate răspunsurile.”

„Lacrimile tale sunt arderea ta de tot, Iov.” … „Lacrimile lui Iov ard ca focul. El le oferă lui El Șadai, cu durere și pocăință. Nu sunt oare lacrimile lui mai costisitoare decât arderea unui animal care nu-i aduce nicio durere personală?”

„Iertarea este ca un măslin, stăpână. Odată ce prinde rădăcini, va crește și este greu de ucis.”

„Ințelepciunea este ascunsă, Aban. Oamenii au scotocit cavernele din străfundurile pământului și au găsit fier, aur și argint dar înțelepciunea nu era acolo. Ea nu se găsește în adâncimile mărilor și nu poate fi cumpărată cu aur din Ofir sau cu topaz din Cuș, țara de baștină a Nogahlei. … Nici măcar pieirea și moartea nu știu unde se află înțelepciunea. Numai El Șadai pricepe calea într-acolo. ‘Frica de Domnul’ – aceasta este înțelepciunea și ferirea de rău este pricepere.”

„Atunci când El Șadai te binecuvântează, nimeni nu-ți poate fura binecuvântarea – în afară de tine.”

„El Șadai Își poate face lucrarea în orice împrejurare, stă. … Este ușor să ne amintim acest adevăr când viața este ușoară, dar trebuie sa ni-l aducem aminte una alteia când viața devine grea.”

Citind deja de două ori Biblia, deci inclusiv Cartea Iov, mi-a plăcut enorm această carte, deoarece m-a ajutat să îl văd pe Iov ca pe un om simplu, cu dorințe, gânduri, nevoi ca oricare alt om. L-am văzut ca pe un om respectabil, care se bucură de rangul pe care îl are. L-am văzut pe omul Iov, care îl iubește pe Dumnezeu și care insuflă în copiii lui această cunoaștere a lui Dumnezeu, într-o lume nebună, fiind înconjurați de zeii Edomului. L-am văzut, mai apoi, pe Iov, care în suferință cade în deznădejde ca și noi toți, de altfel, atunci când parcă cerul se închide și în ciuda faptului ca îl iubește pe Dumnezeu, Acesta refuză sa îi răspundă rugăciunilor lui.

Dacă la început are o credință puternică, atunci când prietenii lui vin la el, el, simțind nevoia să le demonstreze că este nevinovat, se răzvrătește față de Dumnezeu. Insă se pocăiește de starea lui atunci când realizează că a greșit. Și m-am pus pe mine în locul lui, încercând să îmi răspund la niște întrebări. Cum aș fi procedat eu, dacă aș fi fost în situația lui, ca dintr-un om de vază, să ajungă de râsul și la judecata tuturor celor care îl priveau? Aș fi acceptat eu faptul că Dumnezeu e în controlul lucrurilor și că după norii de încercare și suferință, va apărea și soarele binecuvântarii? Sau m-aș fi supus cerinței soției lui Iov, care i-a cerut acestuia să îl blesteme pe Dumnezeu și să moară? M-am întrebat dacă, în durerile crâncene pe care le avea, nu îi era mai ușor să acționeze precum îi ceruse Sitis? Și nu am putut decât să reflectez la relația pe care o avea Iov cu Dumnezeu. Iar versetul cu care începe capitolul douăzeci, cuprinde atât de bine această legătură și această credință a lui Iov:

„Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu și că se va ridica la urma pe pământ. Chiar dacă mi s-ar nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Il voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Il vor vedea și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu.” (Iov 19: 25-27)

Am apreciat abordarea acestei cărți biblice, care nu este o carte foarte ușor de înțeles și modul în care autoarea a transformat-o într-o poveste pe înțelesul oricui. Suferința poate fi mai ușor înțeleasă prin prisma acestei cărți, deoarece cuprinde adevărurile Bibliei și le face de înțeles fiecăruia în parte. Ne face să înțelegem mai ușor faptul că suferința își are locul ei în lume, dar că Dumnezeu, din fiecare lacrimă vărsată poate scoate ceva frumos și fiecare suferință o poate transforma în binecuvântare.

Părerea mea este că fiecare trebuie să ne deschidem inimile și mintea să pricepem aceste lucruri, deoarece suferința, fie că vrem sau nu, face parte din viață, odată cu izgonirea lui Adam și a Evei din grădina Edenului. Și, deși alerg cu drag la o carte cu happy-end, de cele mai multe ori, viața e formată dintr-o succesiune de încercări și nu întotdeauna se termină cu un final fericit. Important e să avem o inimă plină de mulțumire, ca să putem trece cu brio prin aceste situații, care ne pun credința la încercare.

Recomand această carte tuturor celor care citesc cu plăcere literatură creștină, dar și celor cărora le plac cărțile istorice, deoarece cuprinde o parte din istoria de început a poporului evreu.

Ceva despre care nu am știut, dar am găsit abia la final, este nota autoarei, care, după părerea mea, era mai potrivită la începutul cărții, decât la sfârșitul ei, deoarece ne ajută să înțelegem mai bine legăturile pe care aceasta le-a facut între personajele din carte.

In speranța că v-am trezit interesul, vă doresc lectură plăcută!

Recenzie: „Măștile fricii” – Camelia Cavadia

Publicat la de

An aparitie: 2016
Editura: TREI
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 240

  • “Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” – Radu Găvan
  • “Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme și am fost uimită să descopăr în cărțile sale o voce nouă, necunoscută mie. Matură și tranșantă în felul în care își creează personajele, ea le iubește apoi ca pe niște copii, cu toate defectele și durerile lor. Ema, David și Sofia sunt niște personaje tragice, într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul, fizic și emoțional, suferit și perpetuat de personaje, este șocant prin perspectiva intimă din care e reflectat. Și dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi Măștile fricii, iată-l: vă va face să vă reevaluați relația cu cei iubiți, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înșivă.” – Ada Roseti

Măștile fricii este o carte cu un mesaj actual și tulburător, despre modul în care traumele din copilărie ajung să pună stăpânire pe tine și să te sufoce la maturitate.  Citești o carte precum aceasta și vezi istoria unei familii în care dragostea devine ură și ura se transformă în violență, care la rândul ei naște monștrii și umple destine viitoare de o frică incontrolabilă. O frică din cauza căreia protagoniștii cărții au fost incapabili de a rosti acele gânduri care au prins adânc rădăcini în mintea și în sufletul lor.
Atâtea vorbe și gânduri nerostite! Atât de mult adevăr îngropat, dornic să iasă acum la iveală. Să-nvingă. Cu orice preț. Toate își adună puterile și-și fac loc, mai întâi, forțând spațiile libere. Cu răbdare, cuceresc fiecare ungher și-așa de bine știu să se strecoare în cele mai adânci văgăuni, că nici nu-mi dau seama când prind rădăcină. Se-nfig pentru ultima oară, pregătindu-se pentru momentul în care vor fi smulse, cu tot cu resturile dimprejur. Adevăruri și gânduri dureroase, unele vechi, altele proaspete, pulsează deja ca nervii unei măsele bolnave, muribunde. Nu mai e mult și vor ieși la suprafață. Nu mai e mult și vor fi cunoscute… 
Oricât de insuportabil ar fi, uneori adevărul este singurul care mai poate da vieții un sens. Absența lui aruncă o lumină falsă chiar și asupra lucrurilor care au fost cândva adevărate. 
M-a uluit începutul cărții, deoarece nu credeam, de fapt, nici nu mă gândeam că am să văd sau să citesc undeva cuvintele pe care le-am citit acolo.
Ziua cea mai fericită din viața mea a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Știu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr. Și cred că nu a fost doar a mea. Noi toți, cei trei copii, ne-am simțit ușurați în acel moment și mai că ne-a venit să jucăm în jurul trupului inert. N-am avut atunci curajul să recunoaștem, dar știu că fiecare dintre noi a simțit asta. Iar dacă n-am fi fost atât de timorați, ne-am fi bucurat, am fi râs și poate ne-am fi închinat cu amândouă mâinile că Dumnezeu a avut milă de noi și ne-a scăpat. Dar n-am făcut nimic. Am evitat să ne privim, de parcă ne era rușine de ceea ce puteam vedea. Bucuria de a ne simți liberi alunga „decența“ unui comportament afectat.
Mi-am dat seama imediat că ceea ce voi citi, nu este doar o lectură cu care să îmi umplu timpul, ci este o realitate cruntă, care mușcă din tine și te lasă să rumegi fiecare cuvânt nespus și fiecare trăire.
Am văzut încă de la început o femeie care își plânge soțul decedat și care, mie, personal, mi se părea ruptă de realitate. Apoi, vedem trei copii, cărora le este frică până și să-și privească tatăl decedat, ca nu cumva acesta să se preface, așteptându-i pe ei să facă vreun pas greșit, ca mai apoi să se ridice și să-i bată. Niște adolescenți timorați, care ar fi vrut să se bucure de o libertate pe care nu o cunoșteau și totuși, pe care îi împiedica frica clădită și cimentată de-a lungul întregii lor copilării. Se simțeau stricați și defecți.
 …eram stricați, defecți. Nepricepuți în a fi normali, indiferent ce ar fi însemnat asta. În fapt, ce era normalitatea pentru noi dacă nu tocmai acel ceva ce ne fusese întotdeauna refuzat și pe care acum nu știam de unde și cum să-l apucăm? 
Ema, personajul principal al acestei cărți (acesta este de fapt jurnalul ei), ne descrie fiecare trăire, gând și lacrimă vărsată, în anii care au urmat morții tatălui ei. Iar una din întrebarile pe care și le-a pus alături de frații ei, era cea care viza comportamentul mamei lor, care își iubea și jelea soțul, în timp ce ei îl urau cu desăvârșire.
Chiar și acum, la ultima lui oprire pe acest pământ, simțeam că-i pare rău că se despart. Vedeam, simțeam. Iubirea ei pentru tata era pentru mine o mirare continuă. Cum putuse să iubească un astfel de om și cum de nu voise să scape de el? Ce o ținuse atât de legată, încât să poată suporta totul? Oare nu era și mama la fel de vinovată ca și el? Uneori răul e ca o ciumă, ajunge să stai în prezența lui și te contaminezi. 
Va afla mult prea târziu partea nevăzuta a lucrurilor; o lume pe care ea și frații ei nu au cunoscut-o. Și atunci va primi un răspuns la întrebările lor.
Ema își pune negru pe alb, fiecare trăire și alegere. Aflăm de la ea, că David a fost cel mai urât copil de către tatăl lor, iar ea cea nedorită, un accident. Sofia fiind singura care îi era indiferentă: nici binecuvântare, nici blestem. Apoi, tot ea declară că în anii care au urmat, „Din nedorita familiei, m-am transformat în răsfățata ei. Și asta datorită fraților mei, nu mamei, care a continuat să fie în lumea ei și să trăiască mai mult în trecut.”
Fiind obișnuiti să învețe și să lupte să fie primii, ni-l prezintă pe David, care termină dreptul, iar pe parcurs învață ca să obțină postul de procuror. Ne face cunoștință cu Sofia, sora ei care termină Teologia și cu ajutorul lui David obține însă un loc de muncă la un cabinet de avocatură. Si vedem o Ema, care tocmai și-a dat licența la Facultatea de Psihologie și care e șefă de promoție. Și ne putem gândi că în sfârșit sunt pe picioarele lor și fiecare are un viitor promițător. Insă ce se întâmplă atunci când trecutul nu le dă pace? Când frica e mai puternică decât rațiunea?
Ne apare în fața ochilor o fată, care, după cum spune chiar ea, ajunge să stăpânească arta dedublării. Reușea să se păstreze prima la învățătură, însă seara, sexualitatea era singurul lucru care conta cu adevărat. Adora să fie sorbită din priviri și nimic nu mai conta pentru ea. Trăia o mulțumire falsă față de ceea ce era ea în acel moment.
O iubeam pe fata aceea care putea să fie tot ce nu putusem eu să fiu, iar când dimineața ne-aducea la un loc în același trup, îmi dădea și mie din siguranța ei. Ea mă lăsa ziua să-nvăț, iar eu o lăsam noaptea să se destrăbăleze. Eram chit. Cât eram împreună, era minunat. 
Insă, într-o astfel de seară, apare Victor, cel care se îndrăgostește de ea și care va deveni soțul ei. Este omul în fața căruia simte pentru prima oară că se poate deschide și cu care poate vorbi. Ni-l descrie ca fiind un om pe care nu aveai cum să nu-l îndrăgești. Era și este în continuare cel mai generos și cel mai răbdător om pe care l-am cunoscut. Dar, mai presus de toate, un om bun, în sensul deplin al cuvântului. 
Ii este alături pe parcursul vieții ei. Și încearcă să o sprijine de fiecare dată când are nevoie de susținerea lui. Insă sufletul ei este făcut ferfeniță. Intră în această relație deoarece se simte pentru prima data iubită, însă nu știe cum să iubească la rândul ei. E mulțumitoare și încearcă să compenseze ceea ce lipsește. Asta până când îl întâlnește pe cel fără nume, cu care are o aventură. O aventură care a fost piesa care a blocat tot ceea ce a mai însemna apropiere față de Victor. Nu mai putea vorbi cu el ca la început, cu toate că el era acolo pentru ea.
Au trecut ani buni în care nu a vorbit cu nimeni. Au apărut copiii și a încercat să se concentreze pe familie. Insă de fiecare dată, frica o rodea și mai mult și lăsa urme. A luptat să ducă o viață normală, printre atacurile de panică și pierderea unui copil. Dar s-a închis și mai mult în ea după ce a realizat că deși nu își bătea copiii, totuși aceștia aveau frică de ea și preferau prezența tatalui lor. Deși i-a iubit, nu a reușit niciodată să rupă bariera între ea și ei. Le punea interdicții fără să le dea vreo explicație. Și nu a făcut altceva decât sa îi îndepărteze.
Imi iubeam copiii, îmi iubeam familia, dar nu știam cum să arăt toate astea. În plus, mă simțeam vinovată de lucrurile pe care le știam doar eu și chiar dacă totul se întâmplase demult, puterea mea de uitare funcționase doar până la un anumit nivel. Uneori era de-ajuns să-mi treacă prin fața ochilor o singură imagine pentru a mă face să devin melancolică, înstrăinată, împleticită. Alteori, mă uitam la Adam și Thea și nu vedeam decât trupul vinețiu al copilașului pierdut. O fracțiune de secundă din această priveliște mă trimitea la porțile disperării. Îmi priveam copiii cu ranchiună că nu sunt trei, de parcă ar fi avut și ei o vină. Oricât mă străduiam, eram defectă, eram bolnavă de gânduri nepermise. 
Decide, după mult timp, să îi spună lui Victor adevărul, ca pentru prima oară să nu mai simtă apăsarea minciunii pe care o trăiește. Bineînțeles că după ce realizează că au trăit o minciună, deși el o iubea enorm, Victor de îndepărtează de ea, pentru a putea reflecta la ceea ce tocmai a aflat. Insă trebuie să recunosc că îl ador pe Victor. Este acel gen de om, care deși e rănit și suferă, totuși o iubește necondiționat și nu se descotorosește de ea. Incearcă să o ajute în continuare. L-am apreciat enorm.
Ema, prin îndepartarea copiilor de ea, realizează că, fără să vrea. devine puțin din ceea ce a fost tatăl ei.
Știi vreodată ce vei deveni? Știi vreodată că nu te vei transforma în ceea ce-ai urât mai mult la alții? Nu, nu-ți oferă nimeni garanții. Certitudinile sunt pentru proști. Sunt pentru cei care se cred deasupra slăbiciunilor, a ceea ce ne face vulnerabili. Sunt pentru infatuații care se cred puternici și disprețuiesc omenescul din noi. A spune că tu nu vei face niciodată una sau alta e ca și cum ți-ai provoca destinul. A băga mâna în foc pen- tru asta nu-nseamnă altceva decât că ești dispus să renunți de la bun început. Eu una n-am avut niciodată certitudini. Am avut doar îndoieli, frici, nesiguranțe. N-a fost bine nici așa. Nu mă dau exemplu. Spun doar că am trăit mereu cu frica de a nu deveni ca ei. 
Ema nu ne dezvăluie doar traumele ei, ci și pe cele ale fraților ei. Și nu pot spune decât că dacă la început mi-a fost milă de David, spre final m-a îngrozit. El e asemănarea perfectă a celui pe care l-a urât. Devine violent, dar nu față de familia lui, ci față de cei din exterior și față de oricine i se părea lui că nu e cum ar trebui să fie. Mocnește în el atâta ură, încât felul în care s-a purtat cu George, prietenul Sofiei, m-a îngrozit. Deja vedem un om devenit neom. Ceea ce m-a intrigat și mai mult, este faptul că după ce acesta se deschide față de Ema și îi descrie cu atâta nonșalanță aceste orori, totuși, autoarea ne lasă cu ochii în soare. Nu mai continuă. Nu știm ce s-a întâmplat cu David, cu George. Aflam doar că, până la urmă, Sofia se retrage la mănăstire.
Finalul cărții mă face din nou să plâng de ciudă. Deoarece această traumă transformă o viață și nu-i mai oferă posibilitatea să se bucure de adevăr. A fost totodată povestea unei iubiri care ar fi putut să fie perfectă, dacă protagoniștii ei ar fi trăit prezentul. Insă Ema realizează acest lucru mult prea târziu…
Mi-am ratat cu bună știință toate șansele la fericire. Am fost mereu în așteptarea acelei vieți care să mi se potrivească, dar am uitat s-o trăiesc pe cea pe care o aveam.
[…] De obicei crezi că ai timp, că ceea ce ai stricat azi ai timp să repari mâine, că tot ceea ce nu ai spus azi, vei avea timp să zici mâine, poimâine, cândva. Dar ade- vărul e că n-ai. „Am timp, am timp“, îți repeți ca o moară stricată, iar la un moment dat constați că timpul e singurul care-ți lipsește. „O să spun“, „o să fac“, „o să…“, mereu „o să“, mereu la viitor, de parcă ăsta e singurul timp pe care-l știi. Însă el, mârșavul, „n-o să“ te aștepte niciodată. E singurul care își vede de treaba lui și trece la timpul lui, fără să încetinească. Acum îmi dau seama că tot ceea ce am avut mai de preț a fost întotdeauna lângă mine și că nu mi-a lipsit nimic pentru a fi fericită. Dumnezeu mi-a dat, dar eu n-am știut ce să fac cu tot ce mi-a dat. Ceea ce tot timpul am considerat că-i o cap- cană, a fost de fapt… viața mea. Care ar fi putut fi frumoasă dacă aș fi putut trăi în prezent. 
Pe parcursul întregii cărți, m-am simțit ca și cum aș fi devenit eu confidenta de care Ema avea atâta nevoie. Am simțit cum și-a dezbrăcat sufletul și și-a pus inima pe tavă.
Uneori mi-aș fi dorit să am o confidentă; alteori însă, numai gândul mă înspăimânta. La urma-urmei, ce-mi trebuia? 
Ce nu mi-a plăcut, a fost această ruptură bruscă de la final. în care m-am simțit lăsată cu ochii-n soare. Mi-aș fi dorit să știu ce s-a întâmplat cu George. De ce Sofia a decis până la urmă să se retragă la mănăstire și de ce nu au rîmas împreună. Și desigur, aș fi vrut să văd ce s-a întâmplat cu David. Și-a revenit din starea în care se afla? Ce-i drept, am rămas cu multe întrebari și mi-e greu să le găsesc un răspuns, deoarece nu e o carte în care să poți să te joci cu soarta personajelor. E o poveste de viață, cruntă și nemiloasă.
Dar cartea mi-a plăcut. A fost ca un duș rece. Am realizat încă o dată cât de binecuvântată sunt că am crescut într-o familie, în care violența nu își găsea locul. Dar, în același timp, am înțeles că există și persoane, poate prea multe, care nu se bucură de un cămin călduros și plin de dragoste. Și din păcate realizăm că este o problemă cu care ne confruntăm. Vedem și auzim despre familii în care violența e la ea acasă. Și îmi pare rău, că de multe ori, se rămâne într-o astfel de relație, fără să se gândească la consecințe pe termen lung. Această carte e un semnal de alarmă. Și ar fi bine să fie citită de cât mai mulți.