Acum când ziua se îngână cu noaptea și când totul e încă stăpânit de o liniște ca de mormânt, gândurile au luat-o la galop și mă lupt cu ele să le aștern pe toate în scris.

Deși e moda hotărârilor de anul nou, m-am decis să spun pas la acest lucru și să privesc în amănunt la ce a însemnat pentru mine anul 2017 și să închei cu ceea ce gândesc referitor la anii care urmează și în special 2018, anul care tocmai ni se așterne înainte.

Anul, care tocmai s-a încheiat, a fost un an al încercărilor. Am primit multe lucruri și momente frumoase, care se vor transforma în amintiri și își vor lua locul de onoare alături de tot mănunchiul de amintiri frumoase din cei treizeci de ani care au trecut deja. Dar a fost și un an al încercărilor și al momentelor dureroase. Momente care s-au transformat în lecții și care vor sta la baza formării mele continue ca om în societate și ca om cu mine însămi, în intimitatea căminului meu. Sunt momente cu care am învățat sau încă învăț să trăiesc, deoarece și ele fac parte din viața de zi cu zi a unei ființe umane.

Am început anul 2017 cu multe așteptări și m-am bucurat pentru fiecare reușită, dar am învățat și ca atunci când vine momentul să fi la pământ și când parcă toți sunt împotriva ta fără motiv, vei găsi puterea de a te ridica și de a crede că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Am reușit să termin un curs de limba germană, m-am angajat și am lucrat într-un mediu nou, cu oameni noi care vorbeau o limbă până atunci imposibilă pentru mine și am reușit să mă integrez în acel mediu.

Când am văzut că totul merge mai bine, am început să ne gândim la planurile noastre pentru concediu și la cât de minunat va fi Crăciunul petrecut alături de părinți acasă. Dar nu am mai ajuns de Crăciun acasă, ci cu trei luni mai devreme, pentru că am pierdut cea mai dragă persoană din viața mea. Începutul lunii August însemna ceva nou pentru mine, dar nu știam că la fix douăzeci de zile, această lună va prinde și o altă însemnătate, mult mai dură și mai de nedorit. Îmi e sufletul încă plin de durere și dor, pentru că tati nu ne mai bucură zilele cu zâmbetul lui și pentru că nu mai auzim vocea lui care avea mereu câte o încurajare pentru noi. Îmi e dor de acele momente când ne descrețea frunțile cu câte o glumă. Dar cel mai dor îmi e de momentele în care știam că pot apela la dumnealui când aveam nevoie de un sfat sau o explicație. Îi simt lipsa în orice moment, deoarece am avut onoarea și am fost binecuvântată să am un tată prezent în creșterea și educația mea, alături de mami. Iar acum, orice moment îmi aduce aminte de el. Eram acum două duminici în biserică și după program atât de mult aș fi vrut să îl pot suna și să îl întreb ceva referitor la ceea ce am auzit. Aș fi vrut să îl aud și să îi aud opinia, dar acum nu mai pot decât să mă gândesc la cât de binecuvântată am fost să îl am în viața mea timp de treizeci de ani. Am atâtea momente frumoase trăite alături de tati, încât mi-ar trebui mult timp și spațiu ca să scriu despre acest subiect.

Acum încerc să mă bucur de fiecare apel, la capătul căruia aud vocea mamei mele și mă simt binecuvântată că o mai am măcar pe dumneaei. Nu am avut nevoie de mulți prieteni în viață, deoarece părinții mei m-au învățat că nu contează cantitatea, ci calitatea oamenilor care mă înconjoară. Iar în topul prietenilor mei stăteau părinții. Acum ne-a mai rămas mami. Și sper să mă pot bucura de prezența ei încă mulți ani de acum înainte.

Dar niciodată nu primim mai mult decât putem duce. Așa că după plâns vine și bucuria, astfel că închei acest an cu un contract nou de muncă, o experiența unică și pe care abia aștept să o întâmpin cu tot devotamentul și cu toată credincioșia. Nu mă gândeam că după un an și patru luni voi primi primul meu loc de muncă într-o grădiniță, ca educatoare, aici în Germania.

După ce l-am pierdut pe tati, am realizat că o putem pierde pe mami oricând și pe moment am decis să ne întoarcem acasă, în România, dar după ce am discutat și după ce am despicat firul în patru, alături de familie, am conștientizat faptul că ceea ce putem realiza aici, nu putem, momentan, realiza în țară. Așa că au trecut patru luni și suntem încă aici, iar Crăciunul și Revelionul l-am petrecut pentru a doua oară în Germania.

Am pierdut oameni dragi, dar am câștigat prieteni noi. Am petrecut sărbătorile alături de oameni frumoși, oameni pe care am avut onoarea să îi cunoaștem și cu care ne-am împrietenit. Am găsit o biserică plină de oameni minunați și am rememorat amintiri prețioase, datorită unor momente frumoase din prezent.

Iar acum e prima zi dintr-un nou an: 2018! Un an care ne stă înainte ca o carte mare cu 365 de file albe, care urmează să fie scrisă. Am intrat în acest nou an cu inima plină de recunoștință fața de tot ce am strâns în anul care tocmai s-a încheiat și cu inima deschisă spre nou. Am așteptări și dorințe, ca orice om, dar nu vreau să le limitez. Poate se vor înfăptui în acest nou an sau nu – doar Dumnezeu știe – dar de un lucru sunt sigură: că tot ce face El, este frumos tocmai pentru că îl face la vremea lui.